-
Abonează-te
Abonat
Ai deja un cont WordPress.com? Autentifică-te acum.
Ce ne opreste sa mergem mai departe.
Sa strabatem noi tinuturi,
Sa cucerim noi lumi,
Sa inventam ce nimeni nu a inventat?
Un lucru e sigur,
Motivatia si gandirea lucida, generate de credinta
Par sa fie un generator de drumuri, de oportunitati, de iesire si abis
Sau abisul e cel care iese din el.
Toate isi cauta drumul, inainte si inapoi
Undeva il vor gasi in cautarea lor, mai devreme sau mai tarziu
In impredictibila tacere a viitorului firav
Generat, oarecum, de ganduri strategic incheiate ca un pact
Intre tine si eternitate.
Eram în fața ei, nu schița niciun gest, nu clipea, avea ochii larg deschiși. Am continuat să o admir și să îi caut defectele. Privirea ei era goală, nu exprima nimic. Privea undeva spre o ușă din capătul coridorului unui hotel vechi, de lux. Era 1911 și lumea era în alb și negru, noi așa o vedem, ei așa ne văd. Cobor să iau țigări de la buticul de lângă hotel. Erau mai ieftine și vânzătoarea îmi era dragă, dar avea prieten…el mereu mă privea suspicios și nu se simțea confortabil în preajma mea. I-am zis că nu trebuie să mă privească așa, nu-i vreau răul…sau un rău care să îmi facă mie mai rău. Cu toate astea, ea ca femeie caută să își depășească acea condiție pe care noi nu o înțelegem uneori. Vrea să fie orice altceva numai ca nimeni să nu fie precum ea…dacă ar ști ce ar vrea să fie, probabil ne-ar lămuri și pe noi, mai ales pe ea. Îi las bacșiș cât să-și cumpere alte două pachete de țigări, el nu era cu ea și am reușit să îi fur un zâmbet. Un zâmbet interzis care m-a făcut să mă gândesc la ce e bun. Cred că vrea mai mult, dar nu mă interesează asta…vreau doar să îmi zâmbească și atât sau poate vreau să fumăm aceste țigări ca postludiu. E minoră cred, dar e destul de dezvoltată cât să mă facă să vreau multe. Uneori tresar din vis transpirat, ieșind din mijlocul unei partide amoroase. Mă obosesc aceste vise, mă disperă că nu se întâmplă în realitate și vreau odată și odată să scap de ele. Vreau să le dau viață, să o fac să țipe, să mă zgârie, să mă muște…să o fac să-și iasă din firea ei cea cuminte și calmă și blândă. Să-și depășească a ei condiție, la care se va întoarce umilă…revenind mereu la mine ca să o depășească din nou. Un joc, ce atârnă greu… .
Mă întorc pe coridor, ea nu mai era acolo. Ușa din capătul coridorului era întredeschisă. Coridorul întunecat și cu lumini din 2 în 2 metri era ca un tunel spre altă lume. Ajung în fața ușii, nu observ numărul și intru curios înăuntru’, nu înainte de a bate politicos la ușă. Îmi verific arma prinsă undeva în tocul ascuns sub palton și continui să merg încet spre încăperea întunecată. Ea era în cadă tremura, era palidă cu buzele vinete și unghiile la fel. Părul era grizonat și puțin ud. Îi verific pulsul și dau de o mână rece ca gheața. Era o fată cu un corp frumos, cu chip frumos și subțire, cu buze simple și suave, cu bărbie gingașă și cu ochi mari. Era încremenită în acea cadă, goală până la bust, uitându-se la mine cu o ură incredibilă…cu o privire de nebună. Fug să-i fac un ceai. Ce noroc! zic…ceaiul e deja făcut și miroase chiar bine. Mă întorc, ea nu vrea să primească ceaiul și pe un ton răspicat și nervos îmi spune: iar ai fost la ea…am știut că ai să te întorci la ea. Mereu o cauți, de ce mă implici în acest joc? inima mea e frântă, e frântă degeaba. Mă așteptam să îmi faci o surpriză, astăzi e ziua mea…tu ai fost la ea, miroși a ea, ai acel zâmbet de la ea și te-ai îmbrăcat ca pentru ea.
Uimit de aceste cuvinte spuse cu un ritm apăsat, înghite în sec, bea o gură din ceai și îi spune: azi te-am căutat peste tot, ai fugit din pat după ce am adormit. Făcusem dragoste noaptea trecută, nu îți aduci aminte? erai foarte neliniștită, ai gemut puternic tot timpul, mi-ai rupt hainele…erai cuprinsă. Și acum după ce toată ziua am alergat să te găsesc, dau peste tine într-un hotel ciudat, de lux si vechi…în pijamale, holbându-te la ușa aia nenorocită din capătul coridorului.
Ea bufnește în râs. Râdea sadic privindu-l intens cu acei ochi vicleni și nebuni ațintiți asupra lui spunându-i: aici te-am înșelat.
A plouat mult aseară,
visam, ploua și visul curgea
ca un râu căutându-și marea.
Din nori a pornit totul,
mi-a adus aminte de ea…
am retrăit în acest vis tot
chiar și cele mai frumoase sentimente alături de ea.
Era cald și lumea ne zâmbea,
gândindu-se la ce frumoși suntem.
Era o piață, o statuie, o biserica și piatra cubică pe jos.
Era ea zâmbindu-mi ca un copil
și strângându-mă de mână gradual
cu fiecare zâmbet pe care i-l înapoiam.
Era o căldură puternică și blândă
îmi plăcea și nu,
mă simțeam străin
și știam că totul avea să se sfârșească
căci doar era un vis,
precum toate visele care pornesc și se sfârsesc
altele frumos, altele urât, iar de altele nu îți aduci aminte
oricum toate se sfârșesc.
Aș fi vrut să îți spun ceva frumos de noapte bună,
în șoaptă
să-ți închid porii superficiali ai tristeții
cu un roi de sentimente de copil
eu să nu plec.
Cu toate astea, am încă jucăriile la mine
nisipul e acolo și marea-i pe fundal,
să știi că nu disper când nu ești lângă mine,
căci eu a ta privire caut
imaginar noi doi, o sală și mulți oameni pe fundal.
Iar umbra care vine, e noaptea ce ne leagă
e începutul labirintului prin stele,
unde ne-atingem rușinați de soartă
doar noi, ce doi nebuni … zâmbind la ele.
Ea
Ești parte din frumusețea mea,
ești fericirea pe care o simt acum,
timpul nostru în lumea asta se termină
e timpul să ne mutăm.
Mi-ar fi plăcut să ne pierdem printre stele până dispăreau
dar erau lucruri multe care nu mă lăsau,
plutesc și vibrez, și sunt peste tot și totul e în mine
fără început și fără sfârșit.
Mă tot gândesc la tine și mă surprind zâmbind
ești parte din mine acum…
mă lași să mă inspir din sufletul tău
și să aduc așa sinceritate să izvorască și din al meu?
Simt o bucurie enormă
și o nerăbdare copilărească,
am plecat – dar nu uita că sunt aici!
Ai intrat in camera
ti-ai aruncat geanta pe scaun.
Nu ai stat o clipa locului!
ai umblat prin casa, dupa nu stiu ce.
Te urmaream din privire sa vad
daca ma vezi, daca exist pentru tine.
Insa, nici umbra mea parca nu o vedeai.
Te-ai intins in pat, oftand
ai inchis ochii si timpul a trecut.
Eu am ramas cu gandul la ce erai
iar tot ce esti acum e departe de Rai.
Credeam ca eu sunt vinovat
pentru ce esti sau nu.
Dar niciodata nu m-am intrebat
de ce toate hainele mele sunt patate sub guler?
Acum ma imbrac cu alte haine
unele mai putin haíné.
Care sa ma faca sa fiu acel eu
cu gandul departe de tine.
Am rezemat capul pe spatarul scaunului,
am inchis telefonul,
am inchis ochii
si am zis ca orele trec, degeaba.
Am stins lumina,
am ascuns in cel mai intunecat colt al camerei, un plic
am stat intins pe spate, gandindu-ma la ce am scris in el,
dar timpul, a trecut degeaba.
Am zis ca nu mai merg
e prea departe!
sau eu sunt departe ?!
iar sentimentul asta pare de neinteles,
cand nu vezi unde e
ce vrea
cine e
si de ce.
E liniste
nimic nu mai zici
dar de ieri de cand ai tacut
parca vorbesti intruna.
Sunt blocat la intersectia dintre non-sens si terenuri minate. Vantul adie usor, un semn mare si rosu de stop imi zambeste ca o umbra a unui trecut ireversibil. Trebuie sa ma uit in ambele parti inainte de a traversa, totul pare riscant acum, cu toate ca placerea de a face acest lucru ar fi mai mare decat…esecul, insa doar pare.
Nostalgia a fost un loc frumos, dar destul de nepotrivit pentru a intalni ceva ce pare sa iti descreteasca fruntea si sa vrei mai mult de la acel moment. Nu e usor sa numeri caramizile renovate, cosurile de fum si ferestrele de mansarda. Mai era ceva, erau felinare la streasina, inca neaprinse.
Stii ca imi place sa merg?! semnul stop a aparut deodata si parca nu ma asteptam, dar imi doream sa apara candva. Cum fiecare din noi asteptam momentul, un moment in care sa ne dezechilibram si sa cadem de pe sârma pe care ne mintim ca ne e bine. Sunt diferente mari intre sârma pe care merg eu si cea pe care mergi tu. Nu asta vad important, ci daca vantul care bate la mine e acelasi precum acela de la tine?
Fereste-ma Doamne de prieteni! citisem intr-o vitrina titlul unei carti, si parca a avut sens – cateva zile mai tarziu – de unul din ei m-a ferit. Probabil ca prietenii ce ii ai, se invart precum masinile intr-un sens giratoriu din care ies cei care gresesc regulile de circulatie. Vad imposibil ca unii sa nu le incalce inofensiv, iar altii voluntar, de asta in sensul giratoriu nu ai nevoie de cineva care sa dirijeze aceste lucruri…ele vin de la sine, iar sinele nu se poate minti intr-un sens giratoriu.
Iti plac cuvintele, ne plac cuvintele…si e o asa mare provocare sa crezi in ele. Mai degrada prefer sa vad partea frumoasa a lor, sa le aud cum rezoneaza cu dorintele mele si sa ma las cazut in infernul identic cu cel al lui Dante, dar cu sus-ul in jos. Infernul cuvintelor, o lume magica mai fascinanta decat basmele si scrierile fantastice. Diferenta dintre infernul lui Dante si infernul nostru, este ca in al nostru nu te duci in jos, ci esti tras in aer catre capatul ingust al pâlniei – ca si cum te-ar captura o nava extraterestra. Problema pe care o vad aici este ca s-ar putea sa nu ajungi in capat, ci sa ramai lipit de peretii din care tot curge miere continuu sau sa cazi.
Imi place sa cred ca sunt inca atras spre capat, mai ating putin peretii de miere, dar am temeri care imi ingreuneaza parcursul. Temeri atat de grele, incat nici puterea celor mai frumoase cuvinte, nu ma pot duce spre capatul vrajit al infernului. Oriunde tu cauti raspuns in aceste lucruri, eu caut intrebari care duc la alte intrebari care se opresc in raspunsuri inevitabile. Probabil si tu ai ceva ce te pune pe ganduri, dar ele sunt atat de firave si inofensive, pe cat de dornice de a parcurge si alte misterioase pasaje ascunse ale infernului.
Poate ca infernul este centrul intersectiei la care tocmai m-am oprit, iar intersectia este alt infern ce apartine de un infern mai mare care pleaca din sensul giratoriu.
Pentru momentele de taina in care te inchizi in beciul construit de tine,
Reflecteaza in sinea ta, asupra a ceea ce este bine
Probabil vei afla un mare gol si un lac de sare
In care se afla un monstru cu un gat mai mare decat problemele tale.
Departe in zare, un stol de pasari rasar(e)
Umbrind pamantul din sfera inimii tale
Ele par a fi in stol, dar sunt singure,
oare
Vor ajunge la tine inainte sa apuna acest soare?
Inainte ca dimineata urmatoare sa apara
Alunga din camera ta gandurile, da-le afara!
Fa-ti loc de memorii bune si spera
Ca tu singur poti fi mai mult si mai bun
decat ultima oara.
De-as vrea sa stiu, nu m-ai lasa
De-as vrea sa minti, nu ai putea
De-ai vrea sa stii, ai incerca
De-am vrea sa vrem, altceva.
Nu stiu ce vrei
Nu stii ce vreau
Nu stiu cat timp, va mai dura
dar stiu ca vreau pentru totdeauna,
Nu stiu nimic, despre aceasta
dar stiu ca vrei de data asta.
Probabil ca ma (1)
pentru ca-mi place sa ma (1),
Sa iau parte la acest (3)
de fiecare data,
Cu o noua ocazie alt tip de …
poate asa voi gasi una mai buna.
Ori poate ca (3) acest (3) frenetic,
in lumina unei lumi nebune
de atata asteptat sa (1) mai bine.
Neclara si misterioasa e calea spre sine
in drumul in care ea (1),
pe (2)
Stii doar ca sunt clare aceste meschine,
cand cuvintele (3) un fel de v-ati ascunsa
cu (2).
(1) – a minti
(2) – nominativ/acuzativ singular, ”tu”
(3) – joc, a juca
I might
bring life to light
when darkness is just another part of us
inside,
our eyes are still looking for the rust.
I should ensure that night is not there
still inside
and our caves are not filled yet with pride.
But darkness can be measured,
can be ruined outside
the cave we are living in
can be nothing but everything
when our feelings falls apart.
The walls I am building
are the bridges doors
The songs you are singing
they just want for more,
and me the hopeless, lifeless, mindless
is thinking that the world holds on.
Imi place sa cred
ca tu, ca eu
Imi place sa vad
ca eu, ca tu
Imi place sa ma mint
ca doar tu
Pentru ca nimeni nu imi spune nu.
Prefer sa adorm
cand stiu ca voi visa
Prefer sa imi aduc aminte
vocea ta
Prefer sa retraiesc in somn
ce azi sau ieri, nu am trait
Sau sa ma pregatesc pentru o noua, alta zi.
– Alo!
Știi că vroiam să discutăm, să iti impartasesc din ideile mele, din ceea ce niciodata nu ti-am zis cu toate ca tu stiai ce fac. Poate asa vom colabora pe viitor, poate vom gasi o modalitate de a comunica si poate voi incerca sa te inteleg.Toate astea, lucrurile astea pe care le fac in fiecare zi fara sa te intreb daca e bine sau rau, fara sa stiu daca aici e bine, mai bine decat acolo…probabil ca fiecare are nevoie de o viata frumoasa, dar singurul mod de a ajunge acolo nu cred ca este acela indepartat de colaborarea cu tine. Hm, este greu sa iti spun acum toate lucrurile si sa le discutam, sa imi zici ce e bine si ce nu, probabil…vei reusi sa ma convingi sa aleg calea ta, dar poate voi reusi sa te conving sa intelegi calea mea.
– Alo, nu inchide!
Stiu ca iti este greu sa ma asculti, ma simt vinovat ca nu te-am ascultat si ca am ignorat mereu sfaturile tale, dar sper sa trecem peste asta si sa intelegi gestul si atitudinea mea. Nu ma mandresc cu ea, uneori imi dau seama ce zici si ma regasesc intr-o stare mai putin buna. Poate nu iti inteleg existenta, dar trairile sunt atat de frumoase cand nu te ascult, de parca libertatea nu ar fi de ajuns ca sa exprim ceea ce simt.
– Alo, constiință! Să stii că nu am să te dezamăgesc.
Mark, student la o mare universitate din afara orasului natal, dupa o lunga perioada de timp de cand traieste in alt oras mult mai dezvoltat, capata o serie de principii si conceptii aparte despre viata, care nu sunt in concordanta cu caracterul pe care-l admirau prietenii lui din copilarie.
La o intrebare adresata prietenilor din copilarie despre cum il pot caracteriza pe el, acestia afirmau un singur lucru: un prieten extraordinar si un biciclist infocat. Toti mi-au zis despre el acelasi lucru, toti au crezut ca il vor mai vedea pe Mark, toti au crezut ca isi vor mai petrece timpul calatorind pe digurile amintirii calauziti de zgomotul zalelor de lant. Unul din prietenii lui din copilarie a vrut sa imi explice mai multe despre ei, despre Mark si relatia lor.
Juan, asa cum se intitulase el, ma invita in curtea casei, imi arata o bicicleta prafuita si ma invita sa calatoresc alaturi de el. Accept invitatia si urcandu-ne pe biciclete pornim calatoria discutand despre copilarie. Pe un drum de ţară, prafuit si departe de a fi comfortabil, Juan imi explica despre relatia lui speciala cu Mark: eram cei mai buni prieteni…am fost pana cand a trebuit sa plece in alt oras, la facultate. Imi explica despre cum petreceau zilele insorite de primavara, calatorind pe malul Dunarii, admirand peisajele si fredonand melodii comice despre viata, compuse in timp ce pedalau. Era o traire pe care nu o putea exprima in cuvinte, a incercat doar sa ma duca pe acelasi traseu pe care ei obisnuiau sa il faca, traseul bicicletei ce te duce departe de casa – dupa cum il numeau ei. Noroc cu aparatul pe care-l aveam in rucsac, imagini splendide – un camp de papadie inflorita incoronat de mugurii salciilor verzi – iti distorsionau perceptia despre frumusete si te facea sa crezi ca lumea pe care o stii este o alta lume.
Amice, tot ce credeam ca e normal a devenit anormal si tot ce speram s-a naruit. Nu pot sa mai pedalez singur prin dumbrava sau prin șes, precum e in viata, nu poti singur … spuse Juan privind peste lanul de grâu de un verde aprins. Privind intreaga scena realizez ca rolul calatoriei, rolul simbolului bicicleta era exact acela de a-i uni, cum se intampla mereu ne insusim obiecte comune, scopuri comune alaturi de o alta persoana.
Si m-am intrebat: de ce bicicleta ? nu imi imaginam, ma blocasem in gandul asta si speram sa-l deslusesc. Presupun ca, simbolul atat teoretic cat si practic uneste trairi si sentimente ce ne poarta mai departe in viata, nu doar pentru ca ne ajuta sa calatorim ci pentru ca ne ajuta sa traim calatorind…si oarecum ne ajuta sa ne regasim cautand in natura eu-l nedescoperit. Simfonia creata intre un obiect si corpul uman este unica, nu o regasim oriunde, iar daca o regasim caractersiticile sunt diferite.
Ajungand inapoi in fata casei lui Juan, ii multumesc pentru plimbare si il intreb de ar vrea sa-l revada pe Mark asa cum era el. Pastrand un moment de gandire, isi ridica privirea zambind din coltul gurii: vreau sa-l cunosc din nou pe traseul bicicletei.
Semnat, profesorul lui Mark din anul 2 de la facultatea de psihologie
Este evident, fiecaruia dintre noi i se intampla. Avem un moment sau mai multe in existenta noastra, de care ne aducem aminte cu regret sau cu un ‘of’ prea mare pentru suflet. Retraim clipe si momente intr-o cronologie alterata de viitor si nimeni nu ne poate indruma catre iesirea din acest cerc intunecat. Singura solutie pare a fi acceptarea si pozitionarea in mijlocul cercului, loc din care se poate trece peste.
Era acestor momente nu se apropie niciodata de un final, ea se afla intr-o continua expansiune-ca o gaura neagra ce asteapta sa prinda in calea ei materie. Deslegarea de aceste momente este posibila doar prin intrarea in neant si parasirea tuturor prejudecatilor, ca mai apoi singur sa iti croiesti calea spre iesire – din proprie initiativa. Mersul pe sarma deasupra unei prapastii fara fund, acoperita de o ceata densa, este exercitiul prin care poate nu trebuie sa trecem. Mai degraba ne gandim ce putem face sa privim totul de pe o stanca ce iti creeaza viziune asupra acestui hau.
Minutele dinaintea exercitiilor de plecare sunt nemasurabile, le anticipezi insa nu stii ce se va intampla dupa. Absorbtia sentimentelor se va face constant in pieptul corpului tau, insa limitele neatinse ale detaliului vor fulgera asupra evenimentelor de care iti aduci aminte. Regretul este cel mai probabil, cauzat de neintamplare sau inactiune. Ceea ce poate opri starea, poate fi acceptarea esecului si gasirea elementelor cheie de sub aceasta suprafata neteda si subtire. Prostia nu este ceea ce contribuie la dobandirea acelei stari, cel mai probabil ea te-ar fi ajutat sa faci ceva potrivit, sau nu. Important este ca perceptia asupra momentului este cea care conteaza si este singura responsabila de viitoarele consecinte.
Daca uneori percepem un lucru ca nefiind propice, singura cale de a ne da seama este sa incercam. Ireversibilul nu poate fi utilizat mai tarziu, decat sub consecinta cailor cognitive care vor fi intotdeauna in cautarea raspunsului, de ce nu?
Din atatea stari si situatii pe care le intalnim de-a lungul vietii, posibilitatea ca perceptia sa nu fie potrivita este foarte mare. Astfel, din n cazuri un set de z intamplari, vor fi regretabile. Constientizarea lor poate sustine sau destrama o ratiune, pot imbunatati sau prabusi un ego, totul in pofida sau pentru sinergiile ce te definesc.
Din urmă revin tresărind agale
Detalii trecute prin filtrul inimii tale,
Pregătindu-se a redefini momente actuale
Retrăind clipe, într-un carusel din petale,
Precum timpul uitase de limitele sale.
Ale mele din urmă memorii revin
Regrupăndu-se într-un cerc aproape divin,
Pare-se că ce va urma noi (poate) nu știm
Însă-nainte de asta, doar intuim.
Pedalând în gol pe o pistă-nghețată
eu, gol cum eram într-o mare de ceață,
Trecând prin ferestre, perdele, metale
Noi, fix la ce-i prost, nu mai dăm pedale.
Defilează frunze căzânde
pe asfaltul ca un cer înnorat,
Neputând să schimbe sensul
universului bulversat
ori
ce le era predestinat.
Văzduhul brăzdat de culori monotone
își bea ultima cană de cafea
departe, cu gândul la ce a fost, ce era,
parcă…retrăind sentimente comune.
Agale se zbat memorii trepidând de emoție,
Perdante într-o lume imperfectă,
Fără să caute răspuns ori intenție
pentru ce-a fost si ce este.
Si-asa părăsesc ele lumea, efemere nebune
de parcă n-ar fi influențate
de tine, de mine!
Precum o vale, în zori, adormită
Precum un ocean de culori nesfârșit
Precum un cer infinit de albastru
Precum un cristal pur, neșlefuit.
Imensul de viață, imens nesfârșit
Adâncul de sentiment, adânc netrăit
Transparentul imaginar, transparent inutil
Si limitatul de aer, limitat prestabilit.
Sunt toate aduse pe un vârf de munte
Sunt toate pierdute adânc în trăiri
Adesea, simte ca lumea-i-n amonte
De tot ce-a trăit și ce va trăi.
Apuse în tărâmul neuitat,
Ascunse sub un strat de nori plăpânzi
Se-ascund aducerii-aminte, fericire
Momentele de neuitat.
Destul de vag e sentimentul bucuriei
atunci când crezi că nu mai ești,
În gând trăiești, copilărie
Pentru acele dragi povești.
După perdeaua prăfuită de eres
În întunericul neluminat
EI sunt copii și vor rămâne ,
Eu sunt copil, dar n-am uitat.
Son of the Earth - γιος της γης 