Son of the Earth – γιος της γης

„Scrie, deci, cele ce ai văzut şi cele ce sunt şi cele ce au să fie după acestea.”

Luna: Martie, 2010

Aparență


Mă poți auzii acum?

Strig spre tine chiar dacă ești surd

Totul se petrece cu efect de vacuum

Mi se pare! sau este absurd?

*

Știu că joci șah cu ideile moarte,

Îți ascunzi ochii în palmă

Gândirea îți este departe

Ești orb, însă privești cu patimă calmă.

*

Încerci să mergi

Însă nu ai drum,

Încerci să mă întreci

Însă nu știi, unde sunt eu, acum.

*

Răspunsul îl vei găsi

În chipul ce te privește din oglindă,

Chiar dacă ochi, au oamenii rari

Întrebarea o vei pune urechilor tale

Urechi să audă, au oamenii mari.

Ce să găsești într-un mușuroi ?!

E ora 4 am, tot musuroiul se trezeste si forfota incepe. Fiecare se ocupă de lucrurile personale si pleaca spre servici. Fiecare din ei, respectau acelasi traseu, se grabeau si nu se uitau in urma lor…faceau mult praf. El era singurul care era imbrancit de toti, nu se lua dupa drumul lor, isi creea singur propriul drum si dupa cum observă, este calcat in picioare de toti, nimeni nu vrea sa ii accepte situatia…toti merg pe aceleasi principii gandite acum mult timp, nimeni nu se gandeste ca principiile sunt referitoare sau relevante doar pentru momentul respectiv -le e teama sa nu piarda, de asta urmeaza acelasi lucru– , isi spuse el. Incet, cu fiecare pas, isi accepta situatia. Nu se poate pune in fata atator furnici, mai ales ca el era unul timid, ca avea incredere prea mare in lume si ca astepta mereu, ca ei sa fie buni…sa fie copii. Degeaba, iar pleaca spre munca, iar o sa care mai mult decat ar fi logic…iar o sa se intoarca obosit la musuroi. In fiecare zi se lovea de aceleasi principii uzate, de aceleasi furnici credule cu experienta, care ii subminau existenta si ratiunea, se pierdea in lacul denigrarii. Urmase pasii lor, urmase drumul lor, era la fel ca ei, se ghida dupa un fals al unei realitati false impuse de ei, ajunge sa lucreze intr-un mediu placut, insa oamenii de aici sunt mai rai, mai irationali, decat cei pe care ii cunostea de acolo de unde plecase…musuroiul casa. Musuroiul asta ii oferea beneficii, il solicita, ii punea in spate tone de materiale de rezolvat. Simtea cum greutatea il va prinde sub presa…cu toate astea, el era pozitiv si avea un spirit de sine diferit si liber. Nici nu stia cand a ajuns la varsta asta, el stie ca este copil, se simte copil, traieste ca un copil, face lucrurile ca un copil, gandeste ca un copil si nu vrea sa se gandeasca la lucrurile pe care cei de varsta lui le fac…parasesc musuroiul spre seara, merg la petreceri tarzii, consuma alimente din proviziile interzise si nimeni nu ii acuza de asta. Ma tem ca ma vor privi ca pe un prost, ca pe un ciudat ori incult, deoarece nu sunt ca ei… cred ca mi-ar place sa fac ceea ce ei obisnuiesc, uneori ma plimb sa vad cum arata musuroiul seara, strazile au o alta culoare, parca percep altfel lucrurile si simt uneori nevoia sa am pe cineva aproape.Ma gandeam ca o prietena este ceea ce mi-ar aduce un plus de zambet pe chipul meu negru, antenele mele vor fi mereu ridicate si cred ca as avea mai mult chef de munca. Ouh! ultima data cand am vrut asta…ultima data cineva si-a baut joc de mine. Ma face sa plang si sa ma ascund in fundul musuroiului… sa ma inchid in cea mai rece pivnita. Nu rusinea mi-ar impune asta, nu faptul ca sunt eu prea bun…imi e frica de aceleasi tipuri de furnici, imi e teama sa nu patesc acelasi lucru, imi e mila de fiinta asta blanda! Prefer sa incerc sa rup aceasta gandire pesimista si sa uit valorile in care cred, furnicile uneori trebuie sa faca asta pentru a-si gasi locul in musuroi. Mereu se gandeste la el, mereu se gandeste la musuroi, la natura lui si la cat de relativ este acesta. Durerea asta il frange ca pe o firimitura de paine uscata. Decis sa inceapa o noua viata, pleaca in o drumetie, la fel cum este si viata…o drumetie din care invatam lucruri, din care intelegem oameni si din care avem puterea sa tragem concluzii.

De ce nu e soare si aici, cu toate ca nu mai e musuroi, nu mai e racoare, nu mai am hrana…ma simt ca si cand as fi inconjurat de fericire. Aici nu am ce sa compar, aici nu trebuie sa explic nimanui valorile in care cred si ceea ce ma reprezinta, aici cred doar eu…pacat ca nu era nimeni in musuroi sa inteleaga asta, imi doream enorm sa imi gasesc pe cienva…acel cineva era la fel ca ceilalti, imi pare rau si raman singur, asa cum m-am si nascut-singur din o larva-. Am avut un eveniment in timp ce dormeam, gandeam ceva si totul era perfect, musuroiul era plin de oameni veseli care isi zambeau si se ajutau in drum spre casa proviziilor…aveam si pe cineva drag care imi zambea si ma incalzea cu sinceritatea frumusetii sale, insa cand m-am trezit eram inconjurat de oglinzi. A fost un vis, ca pana la urmă ce poți să găsești într-un mușuroi de furnici ?!


Cine-i acolo?

Bate la ușă cu toate că era intredeschisă… pe ușă nu scria absolut nimic, cu toate ca era o tablita in care ar fi trebuit sa fie scris un numar. Intra mirat si surprins in camera aia cu aer inchis, fara lumina prea multa-doar cateva franturi de culoare mai treceau printre jaluzelele prafuite- merge catre geam pasind pe podeaua ce scartaia enervant mai infricosator cu fiecare pas. Geamul era deschis, doar perdeaua si jaluzelele tineau umbra incaperii. Priveste pe cer, era o dupa-amiaza de inceput de vara, norii de un albastru inchis se adunau, dinspre orizont, deasupra padurii din valea numita specific, Recunostinta. Inchide ochii si simte cum aerul rece de furtuna ii raceste pielea fetei, cum sufletul primeste acest aer nou, pieptul ii era miscat de acest fior. Se duce catre cealalta fereastra a camerei si de acolo vede un apus, un apus limpede, fara nori, de culoarea unui galbenus de ou. Ce a fost mai intai, apusul sau rasaritul? isi zise el, stand sprijinit in coate pe marginea pervazului iar barbia afundandu-i-se in maini. Perdeaua din spatele sau se ridica, se facuse curent in camera si trebuie sa inchida unul din geamuri, furtuna se apropie, iar momentul de acalmie ce-l savurase, se sfarsea. Camera era un loc pustiu, prafuit, neprietenos, insa avea un loc pe care el il adora, fotoliul mare in care se putea legana in timp ce lectura o carte pe care o recitise de vreo 4 ori pana acum. Cu toate ca era cam prafuit totul, iar el era imbracat in haine albe, se aseza in fotoliul murdar, lua cartea in mana, o sterse de praf pe camasa lui, apoi aprinde pipa din care demult numai trase. Stand in fotoliu, apusul lumina foile cartii deschise,insa incepe sa auda cum cineva ciocane in usa. Se ridica incet, pasind, podeaua scartaia ingrozitor, bataile din usa se accentuau odata cu tunetele de afara-deja a inceput sa tune, zise el in gand- ajunge la usa, apasa pe clanta, nu functioneaza, mai apasa si trage cu putere… usa se deschide si odata cu ea creeaza mult praf in intunericul din camera. Nu era nimeni, bataile in usa se tot auzeau, insa nu in aceasta usa. Coboara scarile spre usa de la intrare, cu fiecare scara coborata bataile inimii i se accentuau…zgomotul scarii de lemn pe care pasea, producea ecou in toata cladirea. Apropiindu-se de usa de la intrare, bataile in usa nu se mai auzeau, era un moment de surzenie interioara, era cuprins de linistea asta nebuneasca, asteapta 5 secunde pe loc, apoi merge catre usa. In incercarea lui de a deschide usa, observa ca avea nevoie de cheie… uitandu-se in jurul sau, nu distinge nimic ce ar avea de a face cu o cheie. Ploaia incepuse, iar picaturile mari apasau pe acoperisul incaperii si creau un sunet puternic, ca si cum mai multe persoane ar bate in acoperis continuu, in acelasi timp. Ajunge in bucataria incaperii si pe masa care deasupra avea un geam ce lumina solidul acestei mese, se aflau o pereche de chei si un bilet scris in viteza cu un pix pe terminate…Nu sunt acasa, am plecat pe camp, ma intorc pe la pranz, maine. Tu sa ai grija de casa si sa faci curat. Ai grija si noaptea inchide usile! Ia cheile si se duce sa vada cine e la usa. Deschide usa… nu era nimeni, observa cum usa de exterior se lovea de perete creand sunetul de mai devreme.  Furtuna asta! nu stii cand incepe si nu stii cand se temina, in plus te mai si sperie… Inchide usa la loc, se asigura ca e inchisa bine cu cheia, merge si la cealalta usa din incapere care ducea afara, sa se asigure ca este inchisa, apoi urca in camera lui sa citeasca. Se afunda in fotoliul confortabil si incepe a citi din cartea sa, afara tuna puternic si fiecare sunet si fulger ce strabatea intunericul camerei, il speria si il facea sa piarda firul narativ. Ajunge la capitolul Cine sunteti voi sa va credeti mai buni decat noi? capitotul incepea cu un stil sobru insa atractiv pentru ceea ce el astepta de la cartea asta: …Diferitul din el, il indrepta sa faca lucruri pe care toti ceilalti le faceau cu scopul de a se face placuti in fata celorlalti oameni, ori sa incerce sa provoace noi idei asupra perceptiei umane despre comportamente. Fire sfioasa si timida, ajunge sa cunoasca anumite persoane care ii dau batai de cap. Una din persoanele intalnite ii dadu si batai de inima, ce ciudat, zise el… batai de inima! Fereastra e deschisa …

Metrou

La metrou,

când vine primăvara?

când o să fie soare pe peron?

când o să înflorească șinele la soare?

când va fi verde, nu beton…?

când va fi lumea fericită în vagon?

În van,

aș încerca s-aduc lumină,

că-n întunericul din voi e beznă

în inimă-mi zace furtuna

pe chip e-un haos literar

mă uit la voi fără habar…

călătorie de amar.

Peisaj urban

Închid ochii

simt cum vântul se ceartă cu părul meu

cum soarele-ncălzește chipul greu

sunt raze de soare,

soarele zeu.

*

Pornesc agale, pe strada fericirii mele,

aud cum pași de domnișoară mă urmează

îi simt si trupul cum vibrează

oare ea, mă visează?

*

Peisajul urban, stilizează

o lume, sub umbra de blocuri dansează

raza de soare, chipuri flambează,

nimic din tot ce-a fost, nu mai contează.

*

Entuziasmat și plin de culoare

mă tem că el se limitează

culoare, lumină de soare,

părere de lume, schimbătoare.

*

Pașii dansând mă poartă la vale

Peisajul urban mă pune la cale

Să cânt, să mă plimb, agale

E o lume,în sandale!

Rapsodie

Tu, poezie de primăvară

ești ca un soare

ești ca un vânt

ce zvântă pogoane, șesuri, pământ

căldura ta, din mine e dată

eu îmbătrânind cu tine, odată.

*

Simt firele-mi albe de păr, cum cresc din-năuntru

simt cum florile altei primăveri înfloresc în mine

simt viața, cum iarna-nfundă pământu

pământ neuscat, nu bate nici vântul.

Prolog

Visul…visul meu, nu a murit niciodata, el m-a tinut treaz noaptea in somn. El mi-a soptit despre lumea pe care o vreau, el mi-a raspuns la dorinte si nevoi, aspiratii. Visul, imi raceste gandirea de zi cu zi, ma poarta in idealul meu si ma trateaza cu dorinte naturale, crescute in copacul ratiunii mele. Visul, este motivul pentru care eu ma trezesc dimineata, o zi se desfasoara in libertatea visului meu. Visul ma face sa vad cum unii ma accepta si altii ma detesta, visul este parte a realitatii intruchipate in imaginatie. Visul meu era sa scriu iar, visul asta ma chinuia de cateva zile si nu imi dadea pace. Visul, este realizabil, suntem supusi a-l indeplini odata ce il visam. Visul nu moare, visul il ingropam de viu. Imaginea visului meu, fotografiaza chipuri in fiecare zi, cand pe strada chipurile se pierd in privirea mea. Ilustrul meu vis, ma face sa pier in fata credibilitatii voastre. Visul apare odata cu timpul, visul apare odata cu lumea, visul traieste din noi si moare in noi, doar noi suntem cavouri ambulante de vise. Ne plimbam visele din un cimitir in altul, cu speranta ca in unul din morminte sa se opreasca. Visului sa-i dai hrana din care el sa-si construiasca alte vise, ca mai apoi sa te hranesti cu visele nascute din visul tau. Visul incepe singur si se continua in doi. Existenta visului este limitata de dualitate, singur nu poti trai pentru a cunoaste visul tau.

Visez, curcubeu

Visez, dupa nori

Visez o alta lume

Visez, flori.



Femeie

Ce simte un om, ce simte o lume?

Cum este-un pământ populat, de tine?

Cum natura și voia se naște prin tine?

Cum frumosul devine o lume?

*

Obsesia trăirii

Misterul facerii

Clipa durerii

Din plăcerea vieții.

*

Tu, din sentimente gătești

Natura cu ființe-o hrănești

Somnul, tu il pornesti

Tu ești visul ce-n ”inime” crești.

*

Dragostea începe cu tine

Căldura trăirii o simt in „vine”

Un mister născut în neștire

Obsesie cruntă zace în mine.

*

Prima mea dragoste-n tine a stat

Primul sentiment de tine creat

Dorința, suspin, nemurire

Obsesie de trăire.

*

Obsesivă este imaginea ta

Obsesivă-i lumea în urma ta

Obsesive sunt și cuvintele tale

Obsesive trăiri pentru sentimentele tale

*

O, tu femeie! obsesie a nemuririi mele.

Pastel de adevăr

Minte-mă în culorile tale frumoase

Arată-mi lucruri prețioase

Iubește-mă-n cromatica serii

Sub bolta etern-a primăverii.

Din gând să știu că ești culoarea mea

Născută, nelimitată, din o stea

Vei răsări pe boltă-n inima mea

Vei fi culoarea vieții în lumina grea.

Nicicând să nu te lichefiezi

Nicicând să crezi c-o să mă pierzi

Nicicând sub altă stea să nu te-ascunzi

Nicicând ca tu sa mă confunzi.

Astfel din eul, ce ținea cândva

Să-și coloreze lumea cu culoarea sa,

Să -nveselească ziduri de beton

Peste negrul profund de teflon,

Voi crede că din ea, culoarea mea

Eu am văzut un mit, o stea

Mă voi închide în camera de ceară

Să îmi plâng soarta, seară de seară.


Minciună

Îmi e milă de voi

Văzând că vă hrăniți cu noroi

Că lingeți picioare de slugi

Hidoase picioare, însă ele nu-s lungi.

Păcat de cei ce tranformă minciuna-n iubire

Păcat de ei, vor muri de fobie

Pământul îi lasă să mintă frumos

Pământu-i-înghite, mister dureros.

Nu-ți va crește o viață din viața ce-o ai

Vei muri cu un secol

Înapoi o să dai

Vei trăi în nămol

Vei trage de piciorul meu gol

Vei spune și-atunci, minciuni tot haine

și dulci

Voi trece uitând, că am călcat peste tine,

tu stai încă, în patul murdar de nuci.