mai aproape de Lună
Ușor, pășind pe umbra camerei în noapte
Adulmecând un chip blajin și rece
Se furișează-n ale sale șoapte,
Dar parcă timpul, nu mai trece.
Crăiasă efemeră și haină, un mit născut nemuritor,
stăpâna visurilor albe ce luminează fad, în sufletul cu dor.
Străbate sentimente netrăite, în inima celui curat
și căută ca să-l alinte, spre a o urma necugetat
în unicul palat, nemărginit de vag.
Singurătatea ei dintotdeauna o freamătă îngrozitor,
spre asta duce-acum povara de a fura un muritor.
În umbra nopții căuta, în liniștea luminii sale
perfecțiunea dintr-o stea,
în doar ce simte, doar…ce moare.
Uitată între stelele tăcute, mereu se schimbă pentru noi
făcându-ne să credem multe , cât mai puțin … noi muritori.
