Son of the Earth – γιος της γης

„Scrie, deci, cele ce ai văzut şi cele ce sunt şi cele ce au să fie după acestea.”

Luna: Octombrie, 2010

De rerum verbi

Comparând culorile

Regăsesc ce trăim,

Luminând întunericul

Vedem și auzim

Istorii ce revin.

 

Dominând prezentul

Trăind, ne zâmbim

Accentuând momentul

Teatral noi murim

Spre viitorul divin.

 

 

Efemeridele

Priveam valea aurita de copacii care cadeau in o dragoste profunda odata cu natura. Privelistea era calmanta si dezvolta ganduri care ma purtau departe. Cerul era de un albastru deschis, iar putinii nori amenajau cromatica unei zi de toamna insorita.

Cautam cu privirea cateva animale, insecte, ceva care sa dea semne de viata…sa imi arate ca nu doar eu mai sunt. Marul din care muscasem il tineam in mana ce atarna pe balustrada balconului, vrand iar sa musc observ ceva ciudat pe mar, o gaza. Ma apropii cu privirea de ea si fixez orice miscare a ei. Incerca sa manance din mar ori era destul de curioasa pentru ceva atat de mic. Privesc atent iar…o efemerida!

-Ce cauti aici micuto! uita-te la ea, este aproape de apus si tu esti singura. Doar nu o sa astept un raspuns de la tine, insa ma gandesc la faptul ca in scurt timp vei pieri si…asta ma duce cu gandul la viata.

Efemeridele, legende ale popoarelor stravechi, considerate sufletele tinerilor morti inainte de a-si fi indeplinit menirea de a fi soti sau sotii. Singura ocazie pe care acestea(sufletele)o au este o zi in care sa-si traiasca iubirea, sansa repetandu-se in fiecare an, in o singura zi, in un singur efemer dans(legenda).

Viata lor incepe in apa cu 2-3 ani inainte de metamorfoza definitiva, ce o pregateste pentru singura sansa de a trai o singura zi doar pentru a se reproduce. Acest ciclu continuu ar putea explica oarecum motivul lor, poate si legenda, insa cel mai bine explica dragostea(partea stiintifica).

Faptul ca venise pe mar si iluzia cum ca se hranea era de fapt misterul acestei insecte. Ea nu se hraneste dupa ce trece in faza finala a metamorfozei, iar asta explica multe. Probabil si ele se ratacesc in cautarea lor, insa legenda devine reala cand ne gandim la faptul ca si noi avem aceeasi soarta: o viata in cautarea dansului suprem al dragostei, care interpretat gresit de unii, devine mai mult o tentativa repetitiva a reproducerii, nu ceea ce de fapt se afla in esenta acestei singure vieti comparate cu aceasta singura zi.

Nimic absurd in ceea ce defineste rolul existentei, ci doar moduri diferite de interpretare.

 

Zilele unice sunt pentru sufletele de o zi.

În ce se măsoară toamna?

Deschise subiectul asta alaturi de amici, era in pauza pe iarba din parcul scolii. Castanii-si scuturau fructele odata cu frunzele galbene, pe covorul de un verde galbui. Deschide o cutie de tabla invechita in care avea cateva bomboane infasurate in hartie de calc. Despacheteaza una. Privea catre rasaritul tarziu de soare al toamnei si se gandea la tot, la cum a decurs totul si cum a inteles el tot. Castanul pe care se sprijinea ii vorbea simbolic prin miscarile controlate de natura, desigur ca si el gandea precum natura il influenta si astfel in clipele de liniste ce le avea sprijinit de copac, dorea sa regaseasca raspunsuri ale unor intrebari demult puse.

– Nu ma gandesc ca azi sa nu fiu fericit! simt nevoia acestui sentiment rar…adus de toamna si rasaritul tarziu de soare.

Pe o foaie ramasa libera, incepe sa deseneze. Cred ca stii sentimentul, cand vrei sa desenezi ceva ce nu ai planificat, singurul lucru pe care il stii este ca vrei sa fie frumos, sa exprime si sa te regasesti? Asta facea acum, desena, totul parea a fi un chip, avea forma insa continutul era total diferit de ceea ce ar fi putut semana cu un chip. Stia ca era dorit si avea nevoie de ceva, doar ca era destul de fragil la intemperiile sentimentelor. Isi freaca barba usor mirat de faptul ca s-ar gandi la el cineva.

– Intemperii, auzi! ma intreb cum de trairea ne este afectata de intemperii, doar suntem parte a naturii!?

– Aaa…stiu ca ma framanta ceva, conteaza mai mult cat timp traiesti in o viata, decat cum traiesti timpul din o viata? Adica, nu m-ar deranja, dar pentru mine…nu vad relevanta acestui timp numit ani din viata, utopic vorbind. Ce imi aduce fericirea atunci cand se spune ca ar trebui sa ne bucuram la o data anume din viata, repetitiva obsesie a datei, sunt doar memoriile…memoriile placute, nu as gasi un rost daca nu as avea amintiri care sa ma faca sa trec mai departe. Adevarat e ca memoriile pot tine si locul unora mai putin bune, asa ca de fiecare data poti fi si trist.

– Dar vezi, cred ca asta este cheia memoriilor placute! se completeaza unele pe altele intr-un joc inegal.

Isi ridicase paltonul de pe frunzele aramii ale castanului si in chipul ce-l desenase aseaza una din frunze realizandu-i conturul in mijlocul chipului ce-l desenase.

– Au sa mai cada frunze aramii peste chipul asta, la fel cum memoriile bune vor fi in continuare motivul de a sarbatori viitoarea data… .

…Se măsoară în vieți.

 

Amatus sum, amatus es, amatus est

Stând întins pe spate, pământul umed îl ținea treaz iar briza de vânt rece îi ritma respirația.

– E terminat totul! își spuse el. Nu se mai aude niciun zgomot, doar fumul negru ce iese din casele arzânde. Locul ăsta e terminat și cred că lumea…lumea, e fericită azi! Soarele tomantic împiedicat de norii de fum negru, abia luminează pământul.

Se ridică, stând rezemat în șezut cu spatele sprijinit de un lemn uscat, scos din rădăcini de suflul exploziei. Își privește corpul, verifică dacă este în regulă și din jacheta murdară din piele cu guler de blană își scoate pachetul de țigări primit în ultimul colet de la ea. O singură țigară. un singur glonte pentru un ultim moment de glorie infimă. Fumul alb produs de el, se asocia cu cel negru ce îl înconjura.

Se uită lung la imaginea cruntă a deznodământului. -Nu vroiam să mai fiu acum, să văd asta. Ce o să fac, o să merg la ei să le spun: am învins? Doar uită-te la ceilalți, sunt toți pământ și niciunul din ei nu va mai merge spre casă! Lacrimile îi curgeau pe obrajii înghețați de durere, fără ca el să mai scoată un sunet.

În celălalt buzunar al jachetei avea un pachet mic de alune, început. Bucuros îl scoate și ia din el câte puțin, astfel încât să le simtă gustul.

-Ce mi-a mai rămas acum? această clipă de plăcere stingheră recompensată în ceva de scurtă durată! Tot ce am făcut până acum a fost doar o tragedie, o viață plină de tragic, fără bucurii. Închizând ochii pentru o clipă, capul și-l rezemă de copac și începe să enumere cu glas, cele mai plăcute momente din viața lui, de fiecare dată luând din pachet o alună.

– Mi-a plăcut când am mers prima dată la pescuit. Mi-a plăcut, când…am mers în prima excursie. Mi-a plăcut, când am ridicat primul zmeu construit de mine. Mi-a plăcut, când am învățat să  merg pe bicicletă. Mi-a plăcut, când am mers la teatru. Mi-au plăcut fetele de la dans. Mi-a plăcut dulceața de trandafiri făcută de bunica. Mi-a plăcut, primul film. Mi-a plăcut când am râs alături de ei, până am căzut pe spate de fericire. Mi-a plăcut primul meu loc de muncă. Mi-a plăcut prima… . Mi-a plăcut, ea… căutând în pachet observă că nu mai are nicio alună.

– Mi-au plăcut prea multe până la ea… .

Memorii

O stare neobișnuit de ciudată trece prin mine

Nu este un răspuns pentru vremea ce vine

Doar limitele ascunse de tine

Devin irealități mascate-n trăire.

*

Auriul de toamnă al vremii ce vine

Mă trimite departe de tine

În gând îmi șoptește, ce-i rău…ce e bine

Despre vechile sentimente divine.

*

Cum vântul tomnatic trece prin ‘vine’

Așa unele gânduri mă poartă spre tine

Devin preocupări ale gândirii meschine

Însă totul din inimă vine, despre rău…despre bine.