Poveste de Iarnă

Pentru o atmosferă specifică, dă play melodiei de mai jos

Așează-te in fotoliul moale din fața șemineului și deschide cartea mare, greoaie, pe care vei găsi colbul unui an plin de evenimente ce te-au marcat într-un mod sau altul, atmosfera îmbietoare îți va crea în piept un fior cald,blând cu rolul de a te introduce in ceea ce se numeste Sărbători…bradul mare, emană un miros puternic si veșnic, iar cei dragi sunt lângă tine, te îmbrățișează  atunci când ai nevoie de sprijin.

Începem, cartea e deschisă la pagina 203 iar povestea se numește Darul de Sărbătoare… si totuși e cald si mirosul mă face să mă destind, prefer să stau alături de prietenii mei pe carpeta din fața șemineului…șșșt, începe povestea

Precum a fost odată, în timpurile în care zăpada era până la streașină, când copii îți bateau de cu zori la ușă sa te colinde și să le  oferi din bunurile dulci ce le-ai pregătit, așa atunci oamenii se iubeau și mergeau împreună pe orice drum. Erau doi tineri,19 si 11, frumoși, plini de viață, cu inima mai  mare ca a unui urs, cu putere interioara si sentimente. Nemaivăzându-se până atunci… în o dimineață în drum spre casă, 19 alege un drum pe care nu a mers niciodată, prin pădure… se temea ca animalele pădurii să nu-l atace, astfel mergând prin pădurea deasă, luptându-se cu nămeții, la un moment dat i se pare ca este urmărit de o privire, simțea asta dinăuntrul sufletului său…la un moment dat, se oprește, privește în jur și strigă: Hei! e cineva acolo? Începe a merge apăsat, zăpada îi scârțâia sub picioare, vântul rece îi inghețase fața… deoadată zârește o fată, un fel de zână, era îmbrăcată în alb iar pe cap avea un voal albastru.Fața ei era limpede și clară precum precum apa unui râu de munte… . 19 se apropie de ea, simte un fior… ea mirosea frumos, privea cu colțul ochiului și-l făcea pe el să tremure din cap până in picioare, emoția asta nu a trăito până acum, e ceva diferit…nu poate rezista fără să îi strângă mâna, sa o cuprindă in brațe, să o sărute profund și să caute privirea ei în timp ce o săruta…erau în mijlocul pădurii, îmbrățișați, jucându-se unul în părul celuilalt…aerul cald al respirației îl simțeau lângă ureche…. se iubeau!

Încep,ei, să meargă prin pădure și să afle lucruri unul despre celălalt, jucându-se cu zăpada din care nu puteai să faci bulgare, deodata ajung in luminiș, nu mai era pădure…și totuși ei sperau ca pădurea să se continuie undeva după munte. El, cu tremur in glas, o strânse de mână, și pune întrebarea ce îl răscolea de atâta timp : Urci cu mine muntele ăsta, pentru că în față e prăpastie și vreau să ajungem sănătosi acasă? Ea se uită în josul prăpastiei, se înspăimântă, se uită la el, îi dă drumul măinii ce o strângea atât de tare și pleacă pe drumul de lângă marginea prăpastiei. Nici nu stia câtă suferința avea să aducă în sufletul bietului 19, aceasta decizie…era pierdut in vuietul vântului si frigul îi pătrundea fiecare organ, înghețase… inima începea sa îi tacă…ochii i rămăsese ficși sprea ea, spre amintirea ei…

Nu trece mult timp, perioadă în care el și-a făcut o căbănuța în mijlocul pădurii, s-a izolat de lume, de prieteni, de familie… era inchis in carapacea suferinței. În o dimineață însorită, când soarele cu puterea razelor lui topea țurțurii de la streașina colibei, cineva bate la ușa sa…speriat, se ridică, i-a in mână baltagul și privește pe geamul aburit al încăperii. Era 11, cu fața palidă, cu cearcăne, cu părul uscat… fără zâmbetul pe care el îl văzuse odată. O strânse în brațe, o duse lângă sobă, îi dădu un ceai de pin și se așezase cu scaunul în fața ei…o privea cu alți ochi însă inima lui îi alerga prin piept cu fiecare bătaie mai accentuată. Trecuseră 5 ani de când nu o mai văzuse, era schimbată și arăta ca și cum fugise de acasă. 19 o intreabă și în același timp puse mâna lui peste a ei, ce statea pe genunchi : Ce e cu tine, de ce nu vorbești? spune ceva?… nu pot să trăiesc așa ceva, am nevoie de cuvintele tale, nu o să înțeleg ce ai dacă nu îmi vorbești. Ea, își ridică chipul trist plecat, începe să-l privească în ochi și îi spuse:  Am trăit o dramă, am ales să cred in ceva ce nu trebuia, mi-am creat o familie iar cel cu care am făcut asta, m-a tratat în cel mai josnic mod posibil și nu m-a iubit.Am mers prin pădure ca să te găsesc, aveam nevoie de tine și de afecțiunea ta, in fiecare zi imaginea ta imi inunda ochii în speranța că te voi regăsi… poate că instinctul m-a adus aici, aflasem că ai început să scrii cărți exact după ce ai ales să rămăi singur, dar nu știam că acele cărți erau despre mine. Îmi pare enorm de rău…sper să repar cumva rana din sufletul tău.

În mica și neștiuta cabană, se întâlneau iar două suflete ce odată știau că le e scris să fie împreună. El o strânse în brațe iar ea cu nespus de multă fericire, era gata să-l frângă în brațele-i puternice, ca și când ar fi vrut ca trupul ei să simtă bătăile nebune ale inimii lui. Imaginea era de nedescris, lumina palidă ce intra prin geamul mic și aburit al camerei, lumina obrazul lor, ce de acum era apropiat, unul pentru celălalt…

Și totul se întâmplase în dimineața sărbătorii de Sfântul Nicolae, să fi fost oare, cadoul imaterial de care să se bucure aceste două ființe, 19 și 11, care impreună formează perfecțiunea, 30?

Fără motiv, paginile ce trebuiau să urmeze în continuarea poveștii, lipseau… . Să scriem noi celelalte rănduri ale poveștii, din ceea ce vom trăi…ori să scriem cuvinte care mai târziu se vor uita, cuvinte care dispar de pe o foaie așa cum praful se lasă purtat de vânt?

Toți din jurul tău au o lacrima mare pe obrazul luminat de instalația bradului,pe o parte, si de lumina lemnelor arzânde din șemineu, pe cealaltă parte.

Povestea asta indiferent că are referință, ea trebuie neapărat citită in acelasi timp ce melodia de aici va cânta.

Morala să o alegeți voi și să o lăsați în un comentariu.

Publicitate