Din urmă revin tresărind agale
Detalii trecute prin filtrul inimii tale,
Pregătindu-se a redefini momente actuale
Retrăind clipe, într-un carusel din petale,
Precum timpul uitase de limitele sale.
Ale mele din urmă memorii revin
Regrupăndu-se într-un cerc aproape divin,
Pare-se că ce va urma noi (poate) nu știm
Însă-nainte de asta, doar intuim.
Pedalând în gol pe o pistă-nghețată
eu, gol cum eram într-o mare de ceață,
Trecând prin ferestre, perdele, metale
Noi, fix la ce-i prost, nu mai dăm pedale.
Defilează frunze căzânde
pe asfaltul ca un cer înnorat,
Neputând să schimbe sensul
universului bulversat
ori
ce le era predestinat.
Văzduhul brăzdat de culori monotone
își bea ultima cană de cafea
departe, cu gândul la ce a fost, ce era,
parcă…retrăind sentimente comune.
Agale se zbat memorii trepidând de emoție,
Perdante într-o lume imperfectă,
Fără să caute răspuns ori intenție
pentru ce-a fost si ce este.
Si-asa părăsesc ele lumea, efemere nebune
de parcă n-ar fi influențate
de tine, de mine!
Precum o vale, în zori, adormită
Precum un ocean de culori nesfârșit
Precum un cer infinit de albastru
Precum un cristal pur, neșlefuit.
Imensul de viață, imens nesfârșit
Adâncul de sentiment, adânc netrăit
Transparentul imaginar, transparent inutil
Si limitatul de aer, limitat prestabilit.
Sunt toate aduse pe un vârf de munte
Sunt toate pierdute adânc în trăiri
Adesea, simte ca lumea-i-n amonte
De tot ce-a trăit și ce va trăi.
Apuse în tărâmul neuitat,
Ascunse sub un strat de nori plăpânzi
Se-ascund aducerii-aminte, fericire
Momentele de neuitat.
Destul de vag e sentimentul bucuriei
atunci când crezi că nu mai ești,
În gând trăiești, copilărie
Pentru acele dragi povești.
După perdeaua prăfuită de eres
În întunericul neluminat
EI sunt copii și vor rămâne ,
Eu sunt copil, dar n-am uitat.
… de universul în care credem, sperând
că lumea-i la fel pentru omul de rând,
intenționați spre-a cumpăra și vise, zăcând
în stima cerută de omul de rând.
Păstrând dorințe ascunse în chipuri,
în gând, retrăim ideea visând
Dând lumii conturul
sperând, că tot ce e vis rămâne în gând.
Ușor, pășind pe umbra camerei în noapte
Adulmecând un chip blajin și rece
Se furișează-n ale sale șoapte,
Dar parcă timpul, nu mai trece.
Crăiasă efemeră și haină, un mit născut nemuritor,
stăpâna visurilor albe ce luminează fad, în sufletul cu dor.
Străbate sentimente netrăite, în inima celui curat
și căută ca să-l alinte, spre a o urma necugetat
în unicul palat, nemărginit de vag.
Singurătatea ei dintotdeauna o freamătă îngrozitor,
spre asta duce-acum povara de a fura un muritor.
În umbra nopții căuta, în liniștea luminii sale
perfecțiunea dintr-o stea,
în doar ce simte, doar…ce moare.
Uitată între stelele tăcute, mereu se schimbă pentru noi
făcându-ne să credem multe , cât mai puțin … noi muritori.
They are the reason why I’m sad sometime,
They could be part of happiness of mine
They will destroy and crush the time
They seek to be in life, the rhyme
They are the star that never shines,
They feel but there’s no feeling to define
why They could make me feel divine
when always clock is showing nine…
Cause everything in life made fame
Je m’offre comme cadeau aux femmes!
Spune-mi ce ai in privire de mă faci sa fiu așa ciudat?
De ce momentele nu sunt de uitat?
De ce îmi pierd timpul cu asta în cap?
Pentru ce cauți răspuns în ciudățenia mea
când știi că totul se întâmplă din cauza ta?
De ce să irosim cuvintele
când privirile noastre nu tac?
Vom ști in o zi
În care o să prefer să tac,
Doar pentru că ele vorbesc,
sufletele nu tac.
Limitați la o formă geometrică, expusă
Ne multiplicăm trăirea și visul și speranțele
Scotocim în mijlocul acelui ceva, fără a ști ce
Până când vom afla, de ce și pentru ce.
Eliminând idea că viitorul e-acum
Ne legăm strâns de regulile vechi,
Trăind dupa ele, murind furibund
Precum fiecare lucru care se află pe Pământ!
În sobrul ei stil, omenirea nu tace
Continuu roiește în jurul acestui
Domină trecutul cu-al ei viitor
Mă tem ca Universul să nu fie dăunător.
Cum totul e clar , de asupra-i trăire
Confuz și banal e totul de sus
Sunt sigur că-i cert
ne învârtim în cerc
pentru că trăim pe un cerc aproape rotund.
Rămâi tu mic, copile-n lumea ta
Rămâi, nu vezi cum trece!
Că tot ce vreau și nu-i a mea
E veșteda și rece.
Martiri ai nebuniei efemere
Cotrobăie în vechile sertare
Unde nici praf, nici vin nu e,
Pentru o ultim-alinare.
Înâia zi de după toate
Vor fi la fel ca (după) tine
Vei vrea să schimbi o lume-n bine
Când ei știau că nu se poate.
E ca un joc, în fiecare zi
Gândindu-mă că mâine vei mai fi
Trăind trecutul ca un viitor
E ca un joc, nu e ușor.
Din fiecare mic surâs, am luat
Increzător, tot am sperat
Că totul este mai ușor
Când crezi că va fi viitor.
Down side, to the stream of heaven souls
Down, in life, where no voice spoke’s
In the heart of nowhere, no one have told
At the midway I am searching the calls.
*
Not my fault, I m not this world
None reason for people I’ve spoke
No way to trust in a word
And less, in the edge of a sword.
*
No matter if ilogical way doesn’t stop
Just rivers will flow outside
Them all will be rasterized
For that I m dyin inside.
Sunt momente în care zâmbesc prin trăire
Sunt clipe tăcute născute din tine
Sunt gânduri mărunte ce macină-n mine
Sunt ceea ce vrei, când sunt lângă tine.
Strange things are happening at the midnight
A kind of sound in background sight
Just light is now the way to truth
My bedroom, dirty lie of youth.
*
In common senses stars are living
In perfect way, the Universe
The reason of ilogical thinking
Is found right here, in verse.
*
The night of shadows in the mirrors
Reflects unequal, in my room, tears
The world is not as she it seems
We living on the land of dreams.
Prefer să tac
Decât să-ngân nebunia,
Prefer să fiu
Decât să măresc agonia.
*
Destul de vag e sentimentul tăcerii
Sunt zile ce tac pentru a face-n ciudă plăcerii.
*
Eternul vis ce întreține insomnia diurnă
Confirmă iar, o lume nebună,
Desigur, dar din interior se rezumă
Aleg să tac, e răspunsul din urmă.
- E dimineață! exclamă Tara, surprinsă de faptul ca petrecuse puțin timp dormind. Poate, doar i se părea că dormise puțin, o fi fost vreun vis nesigur fără conținut care a obosit-o. Mereu, înainte să se culce, petrece puțin timp alături de jurnalul său, în care își expune trăirile. E ceva normal, toată lumea face asta și până la urma nu e vreo rușine să ai jurnal.
- Martin, ai pregătit micul dejun? Îmi e foame! Probabil, dacă ai fi fost în locul meu, altfel ai fi trăit aceste momente, dragul meu. Nu știu dacă încă sunt convinsă de faptul că deții puterea de a-ți reveni, ce știu este că nu vei repeta greșeala.
- Bunico, nu mai am doi ani! Știu cum să-mi leg șireturile și mai știu să îți gătesc în fiecare dimineață micul-dejun. Dacă nu ai fi fost în pat tot timpul, poate ai fi făcut și tu ceva pentru tine, nu mă rugai pe mine să îți port de grijă!
Camera se umple de mirosul dulce al omletei proaspăt gătite în bucătărie.
- Sunt sigură că ai pus și mirodenii în ea, miroase atât de bine! Încerc să înteleg ce trăiești tu, nu știu dacă aș mai fi trăit așa singură aici. Poate că o să-și dea seama că i-am fost mamă! Nu a fost ușor să cresc un neastâmpărat ca Martin, măcar eu stau aici tot timpul.
- Da, e gata, bunico! Uite aici micul dejun, eu am plecat spre școală. Ai grijă să nu pleci din pat, știi doar că nu poți!
- Martin, nu te mai întâlni cu prietenii ăia ai tăi, știi doar că nu te ajută, nu îți fac niciun bine. Mai e vreun loc în lumea asta pentru oamenii ca mine?
Bătrâna era singură în cameră acum, ia jurnalul și începe să citească din cele mai vechi pagini ale lui. Începe să citească rar, cu glas, cele scrise în paginile îngălbenite de timp.
La ce te gândești draga mea când scrii astea? Ai mai începe alt jurnal acum, când ești aproape paralizată și trecută de ceasul al doisprezecelea? Recitea ultima pagină a jurnalului, numerotată în colțul din stânga sus.
- 2700, dar nu mai pot! Nu mai pot scrie, nu mai am ce. Dacă m-ai întreba acum ce preț are viața, aș spune că nu mă interesează, oricum e fără valoare…precum o bancnotă ieșită din uz și fără interes pentru cineva. Scoate albumul foto din sertarul dulăpiorului de lângă pat și începe să le privească de la sfârșit către început. Ajunge la jumătate și îl închide, îl așează pe dulap și se culcă, asta părea să facă.
La un moment dat, din bucătărie se aude:
- Martin, am făcut micul-dejun, trezește-te!
Comparând culorile
Regăsesc ce trăim,
Luminând întunericul
Vedem și auzim
Istorii ce revin.
Dominând prezentul
Trăind, ne zâmbim
Accentuând momentul
Teatral noi murim
Spre viitorul divin.
Priveam valea aurita de copacii care cadeau in o dragoste profunda odata cu natura. Privelistea era calmanta si dezvolta ganduri care ma purtau departe. Cerul era de un albastru deschis, iar putinii nori amenajau cromatica unei zi de toamna insorita.
Cautam cu privirea cateva animale, insecte, ceva care sa dea semne de viata…sa imi arate ca nu doar eu mai sunt. Marul din care muscasem il tineam in mana ce atarna pe balustrada balconului, vrand iar sa musc observ ceva ciudat pe mar, o gaza. Ma apropii cu privirea de ea si fixez orice miscare a ei. Incerca sa manance din mar ori era destul de curioasa pentru ceva atat de mic. Privesc atent iar…o efemerida!
-Ce cauti aici micuto! uita-te la ea, este aproape de apus si tu esti singura. Doar nu o sa astept un raspuns de la tine, insa ma gandesc la faptul ca in scurt timp vei pieri si…asta ma duce cu gandul la viata.
Efemeridele, legende ale popoarelor stravechi, considerate sufletele tinerilor morti inainte de a-si fi indeplinit menirea de a fi soti sau sotii. Singura ocazie pe care acestea(sufletele)o au este o zi in care sa-si traiasca iubirea, sansa repetandu-se in fiecare an, in o singura zi, in un singur efemer dans(legenda).
Viata lor incepe in apa cu 2-3 ani inainte de metamorfoza definitiva, ce o pregateste pentru singura sansa de a trai o singura zi doar pentru a se reproduce. Acest ciclu continuu ar putea explica oarecum motivul lor, poate si legenda, insa cel mai bine explica dragostea(partea stiintifica).
Faptul ca venise pe mar si iluzia cum ca se hranea era de fapt misterul acestei insecte. Ea nu se hraneste dupa ce trece in faza finala a metamorfozei, iar asta explica multe. Probabil si ele se ratacesc in cautarea lor, insa legenda devine reala cand ne gandim la faptul ca si noi avem aceeasi soarta: o viata in cautarea dansului suprem al dragostei, care interpretat gresit de unii, devine mai mult o tentativa repetitiva a reproducerii, nu ceea ce de fapt se afla in esenta acestei singure vieti comparate cu aceasta singura zi.
Nimic absurd in ceea ce defineste rolul existentei, ci doar moduri diferite de interpretare.
Zilele unice sunt pentru sufletele de o zi.
Deschise subiectul asta alaturi de amici, era in pauza pe iarba din parcul scolii. Castanii-si scuturau fructele odata cu frunzele galbene, pe covorul de un verde galbui. Deschide o cutie de tabla invechita in care avea cateva bomboane infasurate in hartie de calc. Despacheteaza una. Privea catre rasaritul tarziu de soare al toamnei si se gandea la tot, la cum a decurs totul si cum a inteles el tot. Castanul pe care se sprijinea ii vorbea simbolic prin miscarile controlate de natura, desigur ca si el gandea precum natura il influenta si astfel in clipele de liniste ce le avea sprijinit de copac, dorea sa regaseasca raspunsuri ale unor intrebari demult puse.
- Nu ma gandesc ca azi sa nu fiu fericit! simt nevoia acestui sentiment rar…adus de toamna si rasaritul tarziu de soare.
Pe o foaie ramasa libera, incepe sa deseneze. Cred ca stii sentimentul, cand vrei sa desenezi ceva ce nu ai planificat, singurul lucru pe care il stii este ca vrei sa fie frumos, sa exprime si sa te regasesti? Asta facea acum, desena, totul parea a fi un chip, avea forma insa continutul era total diferit de ceea ce ar fi putut semana cu un chip. Stia ca era dorit si avea nevoie de ceva, doar ca era destul de fragil la intemperiile sentimentelor. Isi freaca barba usor mirat de faptul ca s-ar gandi la el cineva.
- Intemperii, auzi! ma intreb cum de trairea ne este afectata de intemperii, doar suntem parte a naturii!?
- Aaa…stiu ca ma framanta ceva, conteaza mai mult cat timp traiesti in o viata, decat cum traiesti timpul din o viata? Adica, nu m-ar deranja, dar pentru mine…nu vad relevanta acestui timp numit ani din viata, utopic vorbind. Ce imi aduce fericirea atunci cand se spune ca ar trebui sa ne bucuram la o data anume din viata, repetitiva obsesie a datei, sunt doar memoriile…memoriile placute, nu as gasi un rost daca nu as avea amintiri care sa ma faca sa trec mai departe. Adevarat e ca memoriile pot tine si locul unora mai putin bune, asa ca de fiecare data poti fi si trist.
- Dar vezi, cred ca asta este cheia memoriilor placute! se completeaza unele pe altele intr-un joc inegal.
Isi ridicase paltonul de pe frunzele aramii ale castanului si in chipul ce-l desenase aseaza una din frunze realizandu-i conturul in mijlocul chipului ce-l desenase.
- Au sa mai cada frunze aramii peste chipul asta, la fel cum memoriile bune vor fi in continuare motivul de a sarbatori viitoarea data… .
…Se măsoară în vieți.
